Dintre cele 36 de fortificaţii din jurul Bucureştiului, Fortul 13 Jilava este cel care a marcat istoria României cel mai mult. Deşi fusese construit pentru a proteja Capitala de o eventulă invazie externă, acest fort a funcţionat în perioada comunistă ca închisoare politică unde şi-au găsit sfârşitul, în chinuri groaznice, zeci sau poate sute de oameni marcanţi ai vieţii culturale şi politice din România.
Groază, umilinţă, sânge şi dezumanizare. Chiar şi aceste cuvinte înfiorătoare sunt departe de a descrie suferinţa pe care au îndurat-o toţi cei care au fost întemniţaţi, ani la rând, în una dintre cele mai groaznice puşcării comuniste din România.
În anul 1907, penitenciarul Jilava a fost folosit ca temniţă pentru ţăranii care au participat la răscoala din primăvara aceluiaşi an.În timpul Primului Război Mondial, fortul Jilava a fost populat cu deţinuţi din rândurile militarilor care refuzau să se prezinte la încorporare sau pentru alte infracţiuni cu caracter militar, mulţi din ei fiind condamnaţi la moarte şi executaţi în “valea piersicilor”.
De la Primul la Al Doilea Război Mondial
După ocuparea oraşului Bucureşti de către trupele germane, la 6 decembrie 1916, în închisoare au fost aduşi prizonierii de război. Încă din timpul războiului şi în special după aceea, până la 23 august 1944, Penitenciarul Jilava, deşi era închisoare militară, a devenit locul de detenţie, atât preventivă cât şi după condamnare, pentru deţinuţii politici.
În afară de deţinuţii de drept comun şi de deţinuţii politici, în Jilava au fost închişi de legionari, în 1940, şi o serie de politicieni şi alţi salariaţi din aparatul de stat pe care poliţia legionară i-a suprimat în celulele închisorii în noaptea de 26/27 noiembrie 1940.
Teroarea care avea să ţeasă în jurul acestui loc aura unui loc blestemat avea să se instaleze aici abia în 1945, când puterea a revenit comuniştilor, iar închisoarea a devenit un temple al barbariei, al torturii.
Regula era clară: toţi opozanţii regimului erau „cazaţi“ în celulele de piatră, unde domnea frica. Deţinuţii erau, în cea mai mare parte, intelectuali, oameni şcoliţi care aveau resursele să înţeleagă comunismul şi curajul să i se opună. Profesori, artişti, oameni de ştiinţă, toţi erau nişte gunoaie care meritau să moară, dar nu erau demni de o moarte rapidă, ci erau condamnaţi la suferinţă ani de zile şi la umilinţe inimaginabile pentru cei mai mulţi dintre noi.
Frigul
Am ajuns la Fortul 13 într-o dimineaţă ceţoasă, cu opt grade Celsius. De cum intrii, simţi cum toate încăperile, aflate la 10 metri sub nivelul solului, sunt îngheţate inert în timp, iar după 15 minute în prima încăpere a fortului, din cauza cimentului şi a pereţilor groşi tremuri de frig din toate încheieturile. Primul gând pe care îl ai este, invariabil, să pleci de acolo cât mai repede, dar când aflii că prizonierii de aici se chinuiau iarnă după iarna să supravieţuiască la minus 20 de grade, fără nicio sursă de căldură, făra haine groase, fără lumină, îţi este ruşine de proipriile sentimente.
Înghesuiţi câte 50 de oameni în fiecare cămăruţă, desculţi şi îmbrăcaţi numai cu o pereche de pantaloni şi o cămaşă oamenii aceştia erau nevoiţă să reziste ani întregi. Mulţi dormeau direct pe cimentul îngheţat, iar paturile de lemn supraetajate erau atât de apropiate încât prizonierii care prindeau ultimul loc de jos erau nevoiţi să se târască pentru a se aşeza.
Foametea, bătaia şi speranţa
Regimul impus de autorităţile vremurilor era atât de sever încât cei mai slabi piereau în primele luni de detenţie. Toţi beau apă dintr-o singură găleată. Un colţ de pâine şi o zeamă de legume ori de tărâţe era singura hrană pe care o primeau deţinuţii într-o zi. Gardienii aveau o singură grijă: aceea de a băga teroarea în toţi, prin bătăi crunte, repetate, fără pic de milă.
Pe un perete era scrijelit un mesaj cutremurător: „Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine“.Sfatul era adresat de către unul dintre prizonieri către camarazii săi şi era menit să atenueze loviturile puternice de ciomag şi să mai încălzească trupurile slăbite şi bolnave ale deţinuţilor.
Am ajuns şi în camerele de tortură, unde prizonierii erau deseori închişi, câte doi într-o celulă de două ori cât o cabină telefonică. O noapte întreagă erau obligaţi să se plimbe prin încăperea îngustă, legaţi cu lanţuri de picioare. Când acestea nu mai zdrăngăneau, veneau gardienii cu bâtele şi le reaminteau violent deţinuţilor că nu au voie să se odihnească niciun minut.
Lăsaţi fără nume, fără număr
Toate chinurile la care erau supuşi cei întorşi împotriva sistemului reprezentau modalităţi cumplite de dezumanizare. Se încerca exterminarea psihică a omului intelectual. Deţinuţii nu mai aveau identitate, nu mai puteau gândi. Majoritatea prizonierilor îşi pierdeau viaţa, însă, în prezent, nimeni nu ştie câte suflete au pierit în Fortul 13. Nimeni nu a ţinut cont, nu aveau nici măcar un număr de înregistrare. Era evident, din moment ce păzitorii inculţi nu ştiau să numere sau să citească.
Gardienii erau aleşi după agresivitate, de obicei din rândul ţiganilor, iar condiţia principală era să nu aibă mai mult de patru clase şi să fie, preferabil, de la ţară. Li se dădeau un ciomag şi o uniformă, suficient pentru oamenii primitivi să creadă că sunt nişte zei, meniţi să împarte dreptatea.
Mărturiile celor care au supravieţuit sunt de-a dreptul cutremurătoare: La 55 de ani după teribila experienţă, amintirea acelor zile încă trezeşte cele mai crunte amintiri tuturor celor care au fost închişi aici. Amintirea ploşniţelor, a mucegaiului, a şobolanilor şi a umezelii, a frigului teribil şi sălbăticia gardienilor îi vor urmări pe aceşti oameni întotdeauna.
Închis la vârsta de 17 ani
„Pe drumul de la autobuz, până la intrare, am simţit ploaia de lovituri a gardienilor. Nu eram condamnaţi, eram aduşi aici în prevenţie. Aveam numai 17 ani”, şi-a amintit Gheorghe Nichifor, în timp ce scotea din portofel o fotografie cu el pe vreme când era în clasa a 11-a.
„Când am ajuns la Jilava, în miez de noapte, ne-au tuns şi ne-au azvărlit în câte o celulă. Când am intrat în celulă, am crezut că intru în «Azilul de noapte» al lui Gorky. Ceva atât de hidos, o hrubă boltită, vopsită în alb. Pe coridoare era smoală neagră. Două hârdaie (vase de lemn folosite pe post de toaletă / n.r. ), de o sfoară atârnau nişte resturi dintr-o rogojină care ar fi trebuit să marcheze locul unde îţi făceai nevoile. Şi paturi suprapuse pe trei rânduri”, a povestit Emilian Mihăilescu, un alt fost deţinut politic.
Cu toate astea, cei mai mulţi dintre supravieţuitorii detenţiei de la Fortul 13 Jilava spun că cel mai mare inamic al acelei perioade era foamea. Mizând pe asta, gardienii încercau să-i determine să-şi toarne colegii de carceră, ademenindu-i cu şuncă, „chiar şi cu muştar”. Foamea domnea în fiecare celulă şi devenea din ce în ce mai obsesivă.
„Să vă vorbesc despre ce înseamnă foamea? E inutil, e literatură. Până nu rabzi tu de foame, nu ştii. Şi nu aşa o zi, că nu înseamnă nimic. E foamea asta care te cuprinde încet-încet, care te stăpâneşte”, spune cu glasul tremurând, fostul deţinut, Emilian Mihăilescu.
Ciorba de resturi animale, pe care abatoarele le aruncau, era o delicatesă în rândul puşcăriaşilor flămânzi. „Dimineaţa ne dădeau terci, adică un polonic de mălai fiert, că nu era mămăligă. La prânz, de obicei primeam o ciorbă, ori de arpacaş, ori de fasole, ori de…nimic, cu nişte resturi de vegetale. De două ori pe săptămână ne dădeau şi nişte reziduri animale, pentru că fortul avea legătură cu nişte abatoare din zonă. Ce nu se putea vinde, se arunca, copite şi altele, pe care le fierbeau pentru noi”, poveşte bătrânul.
„Mâncam încet, să am senzaţia că e bun”
„Prizonierii pândeau cum umbra se lasă pe cărămizi şi ştiau că trebuie să se dea masa, înainte de a se auzi zgomotul de castroane. Devenea obsesiv. Îmi luam castronul şi mâncam cu spatele la ceilalţi. Mâncam încet-încet, să am senzaţia că e bun”, a adăugat Mihăilescu.
O altă amintire a bătrânului încercat greu de viaţă este cea a unei bucăţi de macaroane cu brânză, văzută într-o zi în vârful unui morman de gunoi, însă nu a avut-o niciodată, din ruşine.
„Căram mizerii care se strângeau în temniţă, iar, în curtea fortului, în vârful unei movile trona o bucată de macaroane cu brânză, rumenită frumos. Mi s-a făcut negru înaintea ochilor, stomacul a început să-mi ghiorţăie. Mă gândeam cum să fac s-o iau, dar îmi era ruşine să mă reped s-o înşfac de pe mormanul de gunoaie. Mă frământa chestia asta. Am mai trecut de câteva ori pe acolo, de fiecare dată turbam de poftă. Şi la un moment dat a dispărut. A luat-o unul dintre noi, dar care a fost fericitul, nu ştiu”, a mărturisit, zâmbind amar, bătrânul.
